Continuați voi localitatea. Oriunde în România există o Alexandra învinsă de sistem. O Alexandra care cere ajutor și nu îl primește. O Alexandra care ține linia ocupată. O Alexandra care are vise și un viitor promițător, dar la care ajunge ajutorul prea târziu, sau poate deloc. În mijlocul campaniei de prezidențiale cu zeci de candidați care promit schimbare și normalitate, povestea unei Românii anormale și iresponsabile continuă. Am întâlnit-o pe Alexandra în timp ce strângeam semnături și am aflat următoarea poveste pe care o împărtășesc cu voi.

Alexandra voia să dea la facultatea de psihologie. I-ar fi plăcut să lucreze în criminalistică. Să pună lucrurile cap la cap, să vorbească cu oamenii din penitenciare și cu românii care au luptat în Afghanistan. Atașamentul Alexandrei față de psihologie a apărut în clasa a IX-a, când a intrat la liceu. În primele luni, când intra în curtea liceului, îi venea să plângă. Nu-i plăcea deloc locul și nu putea să se obișnuiască. Nu a intrat la liceul la care dorise și a încercat să se mute la alt liceu, dar nu a reușit. A decis să meargă ea însăși la psiholog pentru a povesti despre ceea ce simte. În timp, a trebuit să se obișnuiască cu viața unui loc care nu-i plăcea. Liceul îl descrie ca fiind o perioadă nașpa, deși ar fi trebuit să fie o perioadă faină. Pleca de acasă la ora 11 și se întorcea seara la 21, își făcea temele până la ora 1 noaptea, iar dimineața se trezea la ora 8 pentru a învăța. 

A făcut meditații la matematică din clasa a IX-a, la chimie și la psihologie doar în ultimul an, dar nu a făcut niciodată meditații la română. La română avea numai 9 și 10. La simulare a luat 8,80, iar liceul l-a terminat cu o medie generală de 9,20. Bacul în schimb i-a cauzat dureri de cap. Mari dureri de cap. După ce a dat bacul s-a lovit pentru prima oară în viață de un sistem pe care o Românie anormală și iresponsabilă încă îl acceptă (tacit și explicit). Aceasta este povestea Alexandrei care n-a mai intrat la facultatea de psihologie. La nicio altă facultate, de altfel. Motivul formal: o notă prea mică la bac. Motivul informal: i s-a pierdut o foaie de examen la română. Povestea este următoarea, așa cum o descrie Alexandra:

„Mi-am făcut toată lucrarea pe ciornă, apoi am copiat-o pe foile de examen, am scris 6 pagini în total. Am ieșit ultima, eu și două persoane. Mi s-a părut un subiect ușor. Eram super fericită după examen. Am fost foarte sigură pe mine până am văzut rezultatele. Au fost trei subiecte, primul de 50 de puncte, al doilea de 10 puncte și al treilea de 30 de puncte, plus 10 puncte din oficiu. La cel de-al doilea subiect greșisem și mă așteptam să îmi dea maximum 5 puncte. În rest nu greșisem nimic. Deși la română totul este subiectiv, baremul era clar și am atins aproape toate punctele, mai puțin la punctul 2, lucru confirmat și de profesorul meu de română.

Pe primele 4 pagini am scris subiectele 1 si 2 și jumătate de pagină pentru subiectul 3. Apoi am mai scris 2 pagini pe cealaltă foaie de examen. Am dus lucrarea cu tot cu ciorne la doamna din prima bancă. Apoi am mers la a doua doamnă, de la catedră, să semnez pentru predarea lucrării. Apoi a venit doamna din prima bancă la catedră cu lucrarea mea. Nu mi-a venit în cap că s-ar putea întâmpla ceva și am ieșit din sala de examen. Mi s-au părut niște profesoare foarte ok, cele din sală. E posibil să fi făcut ele o greșeală, dar doar din neatenție. Poate să încurce o foaie de examen cu o ciornă. 

Când am văzut rezultatul, m-am uitat de vreo 10 ori să văd dacă e chiar nota mea. Mă întorceam de la mare și am plâns tot drumul spre casă. Am mers imediat să fac contestație. Am ajuns acasă și m-am uitat din nou pe barem. Fratele meu mi-a zis ca e posibil să nu fie toate foile în lucrare. Am vorbit cu proful meu de română și mi-a zis ca ar fi trebuit să iau 9 – 9,20. Știa cum scriu, îmi știa vocabularul. La contestație am luat cu 15 sutimi mai mult, adică 7,20. Eram șocată. Părinții mi-au zis că așa a fost să fie și m-au sfătuit să nu fac contestație, dar m-au susținut ulterior, când au văzut lucrarea. Probabil și ei au fost surprinși de notă. În ziua în care am aflat nota de la contestație, am fost cu fratele meu la liceul unde am dat bacul să fac cerere pentru a vedea lucrarea. Părinții nu au putut veni pentru că lucrau.

A doua zi am mers să ridic diploma de bac de la liceul meu pentru a mă înscrie la facultate, dar când mi-am spus numele, secretara a rămas puțin surprinsă. A zis ca o să mă sune ea când e gata diploma, dar nu m-a mai sunat. Pe la ora 1-2 după masă m-am întors din nou la liceu. Doamna președinte de bacalaureat a intrat și ea la secretariat și m-a luat la întrebări că de ce am făcut cerere să-mi văd lucrarea. I-am zis că e dreptul meu și vreau s-o văd pentru că am suspiciunea că nu au fost corectate toate paginile. Mi-a răspuns tăios să stau liniștită că foile mele sunt acolo.

La 10 zile după ce am făcut cererea, am reușit să văd lucrarea la inspectoratul județean. Am avut voie să vin cu părinții, dar nu m-au lăsat să vin cu un profesor de română – au zis că regulamentul nu permite să participe un profesor la materia respectivă. Poate aș fi avut mai mare noroc dacă unul dintre părinți era profesor de română). Am intrat într-o sală cu videoproiector unde ne așteptau 3 profesoare și un domn care stăteau în față. Am pregătit baremul să îl comparăm cu lucrarea. Nu ne-au arătat lucrarea fizică, ne-au arătat-o scanată la videoproiector. Nu se vedea numerotarea paginilor, dar într-adevăr erau toate paginile scrise de mine. Cei de la inspectorat nu au spus nimic. Nu ne-au îndrumat în niciun fel. Doar ne-au spus că sunt niște acuzații foarte grave. După ce am verificat baremul împreună cu părinții, am decis să scriem la minister, iar cei de la minister ne-au răspuns că foile de examen trec prin foarte multe mâini și e imposibil să se întâmple așa ceva. Eu nu am cum să dovedesc că ei au găsit foaia de examen după ce am făcut contestația și nu au îndrăznit să-și accepte greșeala. Dacă ar fi fost pierdută de tot, ar fi fost mai clar. Dar cred că nu au vrut să se audă mai departe. Pe doamnele din sala de examen nu le văd vinovate, nu au făcut vreo greșeală intenționată. În schimb, președinta de bacalaureat ar fi trebuit să facă ceva în sensul ăsta când mi-au găsit foaia lipsă din lucrare. Dar au lăsat lucrurile să treacă așa, că poate n-o să iasă vreun scandal.”

Alexandra își dorea să ajungă cineva după ce termină liceul, nu să facă o facultate care nu-i place și care nu-i oferă niciun viitor. Nu a intrat la facultatea de psihologie din cauza notei prea mici la română. Acum așteaptă un an de zile să vadă ce opțiuni are pentru a intra anul viitor la facultate, în timp ce colegii ei și-au văzut de drum și au intrat la facultățile la care și-au dorit. Îi place în continuare să vadă oamenii așa cum sunt, să înțeleagă cum gândesc și de ce fac lucrurile pe care le fac. Nu înțelege totuși de ce președinta de bac, care a descoperit greșeala, nu a luat atitudine. De ce este atât de greu să-ți asumi o greșeală? De ce este atât de greu să ai încredere că oamenii nu țin linia ocupată fără motiv?

Astăzi, Alexandra a fost învinsă de sistem, dar peste 10 ani poate sistemul va fi de partea Alexandrei. Peste 10 ani poate vom trăi într-o Românie mai… normală și mai responsabilă. Timpul va decide cine va câștiga. Omul sau sistemul.

*

Să reluăm. Nu experiența Alexandrei din liceu și a multor elevi din România. Ci regulile educației pe care le fac unii profesori în școlile românești, după bunul plac. Modul în care școlile din România prelucrează masa umană care intră pe băncile școlilor (cu entuziasm) și aluatul care iese de pe băncile școlilor (mult prea diluat), este, din punctul meu de vedere, cauza celui mai mare deficit pe care îl au elevii români atunci când ies de pe băncile școlilor: încrederea. Încrederea în ei înșiși și în cei din jur (dar mai ales în ei înșiși). Cei 7 ani de acasă și personalitatea elevului își spun cuvântul, dar sistemul educațional contribuie sistematic și semnificativ la stima de sine a unui elev. 

Presupunând, prin absurd, că am luat o notă proastă la o materie (chimie), de ce este atât de important să afle toată clasa (din gura profesorului) că am luat acea notă proastă? Deja sunt într-un moment vulnerabil cauzat de nota proastă și cunosc motivele pentru eșecul meu (și doar al meu – rareori profesorul este de vină): poate nu am dormit bine din cauza certurilor părinților, poate nu am avut timp să învăț pentru că am avut o problemă de sănătate sau poate am ales să stau toată noaptea pe Youtube pentru că nu îmi pasă de școală. Cel mai probabil nu sunt singurul care a luat o notă proastă (la chimie), dar cu ce mă motivează pe mine (ca elev și ca om) privirea colegilor și presiunea colectivă (miștouri, râsete, zâmbete condescendente) atunci când toată lumea află (din gura profesorului) că am luat un 3 (la chimie)? Cu nimic. Mint. Cu nefericire. Dacă profesorul spune cu voce tare ce notă am luat, pe lângă faptul că eșecul meu (personal) se transformă imediat în presiune publică (cu care corpul meu necopt încă nu s-a obișnuit), mai trebuie să dau explicații colegilor (altruiști) despre motivele eșecului meu (pe înțelesul lor). Pentru ce? Pe cine ajută? Pe mine, sigur nu. De aceea, consider că scopul primordial al profesorului și al școlii este să acorde atenție doar eșecului meu (notei proaste), nu și presiunii publice (proștilor). 

Da, elevii trebuie sancționați și mustrați (nu neg nevoia și utilitatea sancționării, mai ales într-un spațiu public precum școala), dar de ce este nevoie ca sancționarea elevului să fie făcută public (în fața colegilor)? Sancționarea elevului (și a oricărei persoane nepublice) nu cred că ar trebui făcută în mod public (de față cu colegii). Sunt oameni mai competenți decât mine (psihologi) care confirmă acest lucru. De aceea, consider că notele elevilor (care deseori reflectă o sancțiune, nu o recompensă) ar trebui să fie complet confidențiale. 

Un profesor nu are dreptul (moral și etic) să împărtășească nota unui elev în fața clasei. Acest drept îl are doar elevul. Dacă un elev dorește să se laude sau să se vulnerabilizeze de unul singur în fața colegilor, este dreptul lui și numai al lui să o facă (nu al profesorului). Transparența emoțională nu ar trebui impusă. Notele reflectă o performanță singulară, o oglindă, o radiografie a unui moment nesemnificativ pentru evoluția unui copil. Consider că profesorul ar trebui să aibă dreptul de a împărtăși cu clasa doar mediile generale de final de semestru și de an școlar (care reflectă media performanței pe o perioadă mai lungă de timp). Cred că aceste reguli ale educației (dovedite lăudabile în alte sisteme educaționale din lume) nu ar trebui lăsate la voia întâmplării (etica și moralitatea profesorilor), ci ar trebui legiferate. Așa cum elevii sunt obligați să treacă printr-o serie de reguli și modelări în sistemul de educație, așa și profesorii ar trebui obligați să își tempereze frustrările și metodele în funcție de un cadru legislativ (mai uman și mai individual).

Dacă lăsăm acest sistem educațional să valideze importanța caprei vecinului, școlile românești vor continua să modeleze oameni care își caută fericirea în curțile vecinilor (definiția nefericirii). Fericirea nu înseamnă să te compari cu colegul de bancă sau cu colegul de serviciu și să aștepți validare de la cei din jur, ci înseamnă să te compari cu tine insuți (spre ceva mai bun – pentru tine). De aceea, cred cu tărie că notele elevilor (pe tot parcursul lor educațional) ar trebui să fie complet confidențiale. Chiar și notele de 10, care teoretic reflectă o recompenscă (nu o sancțiune), consider că nu ar trebui făcute publice de către profesor în fața clasei. Dacă ești sau ai fost un elev de nota 10 (bravo ție) întreabă-te în sinea ta: ce anume te motivează să iei note mari? Dacă ești genul de om care învață bine ca să afle toată clasa că ai luat 10, nu ai nevoie de profesor să te laude în fața clasei, te vei lăuda de unul singur – e dreptul și meritul tău – colegii ar trebui să te respecte (dar cel mai probabil te vor invidia și tot tu vei avea de suferit). Dacă înveți bine pentru tine și pentru viitorul tău, atunci nu vei avea nevoie de laudele profesorului în fața clasei (ești cu adevărat un om de invidiat). Dacă înveți bine pentru părinții tăi (din păcate nu îi poți schimba), atunci probabil nu vei mai avea energie să te lauzi în fața clasei pentru că oricum ești prea obosit să te ridici (zi de zi) la așteptările părinților (încearcă să te desprinzi cât mai repede posibil și cu cât mai mult tact de așteptările părinților dacă vrei să devii om – fericit). Dacă ești genul de om competitiv care moare de curiozitate și vrea să afle notele colegilor, atunci învață să devii mai uman și să afli de unul singur notele colegilor, fără ajutorul profesorului (măcar așa îți vei dezvolta abilitățile de persuasiune în fața colegilor). În toate privințele posibile, consider că notele confidențiale sunt câștigătoare pentru toți (atât pentru deștepții care se consideră deștepți, cât și pentru proștii care sunt considerați proști). 

Profesorii ar trebui să înțeleagă nivelul individual al elevului și să-i asigure o evoluție la școală spre mai bine (indiferent de comparația cu ceilalți colegi). Părinții ar trebui să cunoască performanța copilului lor la școală (prin carnetul de note completat de diriginte sau de profesor sau printr-un sistem informatic accesibil tuturor profesorilor și părinților). Elevul ar trebui să se concentreze pe propria lui dezvoltare (personală și profesională) și să caute cât mai mulți stimuli (creativi și competitivi) care să îl facă fericit, atât în școală, cât mai ales după școală (unde oricum va ajunge, mai devreme sau mai târziu). 

*

Dacă schimbarea începe prin educație, educația începe prin narativul la care este expus elevul în școală prin storytelling. Storytelling-ul denotă abilitatea povestitorului de a spune și scrie povești și implică disponibilitatea interlocutorului de a asculta povești. Profesorii, politicienii și preoții, cu toții spun povești (sau cel puțin încearcă). Dar un povestitor nu ar putea fi considerat povestitor dacă nu ar exista cel puțin o persoană care să îl/o asculte. De aceea, putem concluziona că cei mai numeroși povestitori de pe acest pământ sunt profesorii. Atât ca număr de povestitori (profesori), cât mai ales ca număr de ascultători (elevi). 

Profesorii spun povești. Zi de zi. Oră de oră. Elevii ascultă povești. Zi de zi. Oră de oră. Unii profesori spun povești mai bine, alții mai prost. Unii elevi ascultă povești mai bine, alții mai prost. Fiecare profesor este diferit. Fiecare elev este diferit. Singura diferență dintre profesor și elev este că profesorul trebuie să povestească (modul cum o face este esențial), iar elevul trebuie să asculte (procesul de ascultare nu reprezintă un simplu monolog, dimpotrivă). Cum putem deosebi profesorii buni de profesorii proști? Prin numărul de analogii produse în mințile elevilor prin  intermediul poveștilor lor. Zi de zi. Oră de oră. Acest număr de analogii ar trebui să fie principalul indicator de performanță al profesorilor, deși nimeni nu îl poate calcula cu exactitate. 

Consider că educația (schimbarea) în școală se realizează numai atunci când elevul reușește să dialogheze și să relaționeze cu o poveste (indiferent ce formă ia povestea respectivă: carte, muzică, pictură, excursie, dezbatere, discurs, documentar, joc, ecuație, experiment etc.). Intermediarul dintre poveste și elev este profesorul, iar relaționarea reprezintă analogia pe care o face elevul în mintea lui atunci când ascultă o poveste. De exemplu, dacă un elev tocește un rezumat fără să producă vreo analogie în mintea lui în timp ce învață (indiferent de conținutul acelui rezumat) timpul pe care îl petrece să țină minte acel conținut este complet pierdut. Dacă un elev învață pe de rost rezolvarea unei ecuații matematice fără să o înțeleagă, acel timp este complet pierdut. Este responsabilitatea profesorului să se asigure că notele primite de elevi reflectă strict analogiile pe care le-au interiorizat elevii în timpul procesului educațional. Toate aceste analogii pe care elevul le acumulează contribuie la dezvoltarea personală și profesională a elevului. Unii elevi acumulează mai multe analogii decât alții, dar cu toții ar trebui expuși la cât mai multe povești din partea profesorilor (în cât mai multe forme posibile și cât mai memorabile) astfel încât fiecare elev să producă analogii. Toceala se uită. Analogia te dezvoltă. Pentru mine, educația prin storytelling (povești și analogii) înseamnă educație centrată pe elev. Consider că schimbarea de paradigmă a educației prin storytelling poate pregăti elevul cu uneltele de care are nevoie pentru a înfrunta orice provocare cu încredere și pentru a-și îndeplini orice vis cu răspundere.

Am stabilit deja de ce au nevoie elevii să aibă încredere (în ei înșiși și în cei din jur), dar de ce au nevoie să își înșusească și simțul răspunderii? Toate analogiile personale și profesionale pe care elevul le deprinde în școală nu aduc valoare societății dacă elevul le folosește iresponsabil și individualist. Empatia (toleranța, respectul etc.) și moralitatea (lăcomia, etica etc.) sunt concepte care (încă) nu sunt deprinse în școală așa cum ar trebui! Storytelling-ul poate contribui semnificativ la conștientizarea elevilor (studenților) a unor concepte ce afectează din ce în ce mai mult relațiile inter-umane și evoluția umanității pe acest pământ (globalizat, diversificat și cu resurse limitate). Empatia și moralitatea pot fi exemplificate cel mai eficient prin povești. Un om se raportează mult mai ușor la povestea unui alt individ (chiar dacă nu îl cunoaște personal) decât la povestea unei mulțumi de oameni. Așa cum un escroc poate minți mult mai ușor o mulțime de oameni decât un singur om. 

Toate aceste abilități individuale (încrederea, competența, cunoștințele) și colective (empatia și moralitatea) pot contura o nouă generație de oameni (politicieni, profesori, preoți etc.) care contribuie sistematic și semnificativ la o societate mai egalitară, mai empatică și mai morală! 

Let’s build a world in which our story can evolve (Henry Jenkins)