Continuare

Un exemplu concret de calcul între efectul sufletului și efectul rațiunii în viața unui om a fost momentul în care am luat decizia de a studia în străinătate. Studiile mele în Suedia nu ar fi fost posibile fără 3 lucruri esențiale și complementare care s-au aliniat perfect, aproape miraculos, în viața mea: 

1. Acordul mamei mele și salariul de corporatistă câștigat cu trudă în fiecare lună și drămuit până la ultimul ban, tot în fiecare lună. 
2. Taxele plătite de corporațiile suedeze care au fost convinse (sau obligate) de beneficiul educației gratuite pentru toți studenții europeni care doresc să studieze pe teritoriul Suediei și au acceptat să plătească mai multe taxe la bugetul de stat.
3. Libertatea de a circula și studia oriunde în Europa care mi-a fost garantată de Uniunea Europeană în 2007 (anul în care am terminat liceul și în care România a aderat la UE). 

Întrebarea unui politician în devenire ar putea fi: cât la sută din deciziile de mai sus reprezintă rațiune și cât la sută suflet? Cât la sută din atenția politicianului care a luat decizia respectivă a fost în beneficiul sufletului omului și cât la sută în beneficiul rațiunii corporației?

1. Decizia mamei mele de a plăti studiile mele în Suedia din salariul ei = 100% suflet.
2. Decizia corporației de a-i plăti mamei mele un salariu lunar = 100% rațiune.
3. Decizia politicienilor suedezi de a mări taxele pentru a oferi educație gratuită europenilor = 50% suflet + 50% rațiune.
4. Decizia țărilor europene de a accepta aderarea României la Uniunea Europeană în 2007 = 50% suflet + 50% rațiune.

De ce suflet? Pentru că astfel de decizii au fost luate de politicieni în interesul omului (și a bunăstării sale): educație, sănătate, protecție socială, servicii publice, debirocratizare, drepturi, libertate de circulație. Decizia politicienilor suedezi de a oferi educație gratuită (atât suedezilor, cât și europenilor) nu a fost luată pentru corporații, ci pentru oameni. Scopul de bază al politicienilor nu a fost să le ofere corporațiilor forță de muncă obedientă și ieftină. Scopul politicienilor a fost să crească competențele oamenilor pentru a-și atinge potențialul cât mai mult posibil, indiferent dacă vor lucra pentru o corporație (neobedient și neieftin), dacă își vor deschide propria afacere (nu întâmplător țările nordice sunt clasate ca fiind cele mai inovatoare țări din Europa), sau dacă vor oferi servicii de calitate într-o instituție publică prin debirocratizare și modernizare (spitale, școli, ANAF etc.). 

De ce rațiune? Pentru că astfel de decizii au fost luate de politicieni în interesul corporației: costurile salariale mult mai mici decât veniturile pe care le aduce un angajat corporației; guvernul și corporațiile suedeze investesc in tinerii europeni pentru a rămâne în Suedia, iar educația gratuită atrage forță de muncă – cu excepția cazurilor de europeni care iau decizii cu sufletul și se întorc în țara natală; în ciuda libertăților și oportunităților românilor pe piața unică europeană, Uniunea Europeană vine și cu responsabilități colective (riscuri și costuri): migrația forței de muncă educate, competiție mare pentru producători români mici, consumul resurselor țării de companii străine etc.

Nici până în ziua de azi nu am reușit să calculez în sinea mea nivelul gratitudinii pe care ar trebui să-l simt față de corporația pentru care a lucrat mama mea, așa că voi risca să par un ingrat care nu apreciază pe deplin aportul corporațiilor în societățile funcționale. Poate și pentru că corporațiile profită pe deplin de pe urma societăților disfuncționale. Rațiunea corporației nu este umană. Scăpată de sub control, rațiunea corporației devine rece și cruntă. Dar propun să vorbim cu subiect și predicat prin următoarele povești.