Continuare

În anul 2007, anul în care am devenit român european în Suedia, mama mea lucra pentru o corporație americană. La acel moment, un salariu de 800 de euro pe lună în România reprezenta un salariu mediu, destul de bun, dar în cazul familiei mele, venea din partea unui singur părinte, motiv pentru care existau în casa noastră (prea) multe discuții despre bani. Nu voi povesti despre calculele pe care a trebuit să le facă mama (fără să-mi spună) când a aflat că întreținerea odraslei în Suedia ar costa cel puțin 500 de euro pe lună, ci voi povesti despre calculele făcute de o corporație în momentul în care a fost obligată să disponibilizeze sute de angajați. Folosesc intenționat acordul verbului obligată cu substantivul corporație, pentru că decizia de disponibilizare a aparținut corporației, nu vreunui om. Decizia în sine nu putea veni din partea umanității (sufletului), ci din partea unei entități nevăzute (nu o puteai atinge) și nesimțite (nu o puteai simți). 

Mama mea a căutat toată viața ei progres și am învățat de la ea ambiție și perseverență. Poate și încăpățânare. Zeci de ani la rând, rutina mamei a însemnat ceas deșteptător, muncă și copii pregătiți pentru școală și viață. În fiecare dimineață se trezea, ne pregătea micul dejun, se pregătea de serviciu și plecam cu toții pe poarta curții. Noi la școală, ea la serviciu. Până într-o zi, când, pe poarta corporației, angajații au fost întâmpinați cu o nouă amintire pentru sufletul lor. Corporația i-a împărțit în două categorii: Cei care urmau să meargă la biroul lor erau direcționați către stânga. Cei care urmau să fie dați afară cu efect imediat erau direcționați către dreapta. 

Nu vă panicați, li se spunea angajaților. Stați liniștiți. Nu vă împotriviți. Dar în cazul în care vă neliniștiți, nu vă faceți griji, am chemat deja o ambulanță și o mașină de poliție. Ambulanța aștepta căderea unei mame în genunchi. Poliția aștepta lovitura unui tată de genunchi. 

Cine a luat decizia de a chema ambulanța și poliția? Corporația sau omul? Corporația nu are suflet și nu are moralitate, are doar rațiune. Cum putem minimaliza timpul pierdut cu oamenii care nu ne mai sunt utili, se întreabă corporația. După care, aceeași corporație verifică dacă legea îi permite să acționeze așa cum gândește (rațional) pentru că nu-și dorește să piardă timp și bani prin instanțe (deși știe că oricum va câștiga dacă ar fi nevoie să-și piardă timp și bani prin instanțe). Omul se adaptează la indicatorii rațiunii corporației pentru că știe că nimeni nu este de neînlocuit și astfel, pune în aplicare gândirea corporației. 

Corporațiile au evoluat într-o direcție care nu ține cont de moralitatea și umanitatea oamenilor care le-a dat viață. Corporațiile au devenit mai puternice decât oamenii, iar luptele duse de oameni (persoane fizice) împotriva corporațiilor (persoanelor juridice) rareori se sfârșesc cu câștigul oamenilor. Oamenii au ajuns să accepte lucruri inumane și imorale din partea corporațiilor atunci când pot da vina pe o entitate pe care nu o pot controla și atunci când știu că oricum și oricând corporația este mai puternică decât ei. Așa ajung oamenii din corporații să-și spună în gând că nu este drept ceea ce face corporația, dar nu este vina lor. Ridică din umeri și se bucură în continuare de privilegiile oferite de corporație, indiferent de consecințe. E simplu să punem capul pe pernă noaptea atunci când putem da vina pe sistem, pe corporație sau pe proceduri. Așa ajungem să poluăm planeta până la sufocare și să muncim copii până la epuizare. 

Din fericire, mama mea nu s-a numărat printre mamele doborâte de soartă în acea zi nedreaptă, dar își aduce aminte cu tristețe de ziua în care o corporație americană stabilită în România și-a dovedit inumanitatea. Nu a durat mult timp până când mama mea a reușit să termine o facultate și să-și găsească un nou serviciu, la o altă corporație care îi oferea un salariu mai mare. Acest moment a venit la doar câteva luni de la momentul în care eu am ajuns în Suedia cu costuri lunare garantate (și uneori volatile) pentru încă 3 ani. Nu-mi pot imagina cum ar fi decurs viața mea dacă mama mea n-ar fi fost mama mea. 

După 10 ani, a venit momentul unei noi disponibilizări, de către o nouă corporație, de data aceasta japoneză, stabilită tot în România. Mama mea continua să se trezească în fiecare dimineață și să meargă la serviciu. Micul dejun pentru copii nu mai făcea parte din diminețile casei. Copiii erau deja pregătiți pentru viață și își trăiau propriile vieți. Mama mea m-a sunat într-o zi plângând. Mi-a povestit că i s-a oferit un pachet de disponibilizare sau restructurarea poziției ei și mutarea într-un alt departament. M-a întrebat ce să aleagă. I-am răspuns cu cel mai mare entuziasm posibil: pachetul, evident! De când așteptam momentul pensionării mamei mele (chiar și anticipat)! Nu are rost să te mai stresezi. Mai importantă e sănătatea ta. Ah, ce bine. Gândește-te cât de fericită ai fi. Te poți ocupa de grădina și de florile tale, m-am auzit spunând. Mi-aș fi dorit ca mama mea să accepte libertatea. Mi-aș fi dorit să știe că responsabilitățile prezentului nu stau doar pe umerii ei. Mi-aș fi dorit să simtă increderea pe care o simt eu față de posibilitățile viitorului. Dar din păcate, posibilitățile viitorului nu garantează responsabilitățile prezentului. Cu aceste informații, mama mea a ales din nou responsabilitatea familiei și compania companiei.