Continuare

Amintiri cu corporații nu am trăit doar prin intermediari. Cum pot judeca corporația din spusele altora, dacă nu o trăiesc pe propria piele? Ca orice tânăr explorator, m-am decis să văd cum reacționează corpul și mintea mea la rutina și procedurile unei corporații. La un an după ce m-am întors în țară, am decis să-mi dedic un an de zile pentru o corporație din Brașov. Salariul și stabilitatea m-au ademenit și irosit în același timp. Timpul liber îl petreceam pe călătorii spontane peste mări și țări, festivaluri, concerte, prieteni, surprize și amintiri. Jobul în sine nu era complicat, deși mulți colegi se plângeau de volumul de muncă. Eram coordonator de resurse și responsabil să intermediez clienții Microsoft Premium din Scandinavia cu resursele Microsoft (ingineri) din Europa de Vest. Vorbeam engleza, suedeza și româna. Trimiteam multe emailuri și lucram cu platformele Microsoft. Deși am descoperit destul de rapid cum funcționează sistemul, procedurile și logica șefului meu mi-au consumat cel mai mult creativitatea. Aveam un șef care încerca, dar nu-i ieșea. Încerca să aibă logică. Încerca să comunice. Încerca să fie lider. Măcar încerca. În timp am învățat să-l las să încerce și să nu mai încerc eu. Din păcate, nici această strategie nu a funcționat.

Ca orice corporatist eram supus unor indicatori de performanță pe care îi treceam destul de ușor, iar dacă aveam timp liber, îi ajutam și pe colegi cu indicatorii lor. Compania colegilor și dinamica echipei mă făcea să zâmbesc. Atmosfera a fost plăcută și îmi aduc aminte cu drag de această perioadă (datorită oamenilor). Dar au fost și perioade de volum de muncă mare și moralul echipei scădea. Gândindu-mă la motivele pentru care moralul echipei este la pământ, am venit cu ideea, ca în fiecare lună, toți colegii să nominalizeze un coleg pentru munca și energia depusă în cadrul proiectului (prin cuvinte sincere și spontane). Această idee s-a numit starul lunii. A fost aprobată de șefa mare și în fiecare lună, persoana care primea cele mai multe nominalizări (și laude publice) câștiga o cutie de bomboane Ferrero Rocher (un gest simbolic din partea șefei mari – nominalizările și laudele colegilor erau cele care contau, mai ales pentru că erau publice și toți colegii le puteau citi).

Revenind la șeful meu (mic), după primul an de corporație am prins încredere în forțele mele și cunoșteam destul de bine sistemul, aveam indicatori buni și constanți și cred că ofeream în jurul meu energie și ajutor atunci când colegii aveau nevoie. Cu toate astea, în momentul deciziei de prelungire a contractului am avut parte de o (mare) surpriză. Toți colegii aveau contracte determinate de 6 luni care puteau fi prelungite legal de maximum 3 ori. Dar după 12 luni de contract, compania putea alege schimbarea contractului din determinat în nedeterminat în funcție de performanța angajatului și a încrederii companiei în el sau ea. Mulți dintre colegi au primit contracte nedeterminate (spre bucuria băncilor care puteau oferi împrumuturi în baza acestor contracte), dar în momentul în care mi-a venit mie rândul și am fost chemat la șefa mare (șefa șefului mic) mi s-a spus că apreciază implicarea mea și că-și dorește să continui încă 6 luni cu un contract determinat și totodată, să fac parte dintr-un proiect pilot de schimbare a procedurilor și de îmbunătățire a sistemului. Interesant, mi-am zis.

Șefa mare reprezenta opusul șefului mic și respectul pe care i-l purtam m-a durut cel mai mult în momentul în care mi-a comunicat decizia. Am răspuns la rândul meu destul de sec că apreciez încrederea pe care o au în mine, dar mă așteptam la un contract nedeterminat, mai ales în condițiile unor așteptări mai mari din partea lor în cadrul noului proiect de schimbare de proceduri. În timp ce mă îndreptam spre ușă, i-am spus că voi analiza gustul ambiguu pe care îl simt și voi lua o decizie în curând dacă voi accepta sau nu prelungirea contractului. Această atitudine mi-am permis-o din cauza lipsei responsabilităților la care eram expus. Nu aveam niciun credit de plătit la bancă (datorită contractelor determinate din trecut). Nu aveam familie de întreținut (nu știu din cauza cui). Nu aveam de ce să renunț la principiile mele (asta știu din cauza cui). În următoarea zi m-a chemat din nou șefa mare la ea în birou și mi-a transmis că a decis împreună cu ceilalți manageri să îmi ofere un contract nedeterminat. Nu am zâmbit. În schimb, i-am spus că așteptarea mea era ca această decizie să fi fost luată de la început, mai ales că analiza indicatorilor de performanță ar fi susținut această decizie. Răspunsul primit și sentimentul de câștig m-au făcut să mă ridic de pe scaun cu validarea că, într-o zi, aș putea fi un politician (destul de) bun. De-abia atunci am zâmbit!

La scurt timp după succesul contractului nedeterminat, am aplicat pentru un nou job la Ambasada Suediei din București (diametral opus corporației) și am fost chemat la interviu. Am fost atât de încrezător că voi primi jobul încât mi-am dat demisia de la corporație înainte să aflu răspunsul final de la ambasadă. Împlineam deja 2 ani la jobul din Brașov (planul inițial era de 1 an) și nu mai voiam să accept rutina confortului și a stagnării. Nu ar fi fost o tragedie dacă nu primeam jobul, sigur aș fi găsit alte variante prin care să-mi consum energia și creativitatea. Dar din fericire, intuiția mea a funcționat. O lume nouă, o provocare nouă.