Continuarea poveștii Ograda lui Gabi și Beto

Gabi și Beto nu sunt singuri pe acest pământ. Ei sunt înconjurați de oameni și instituții care le afectează viața și viitorul. S-au născut fără voia lor într-o lume care dă vina pe ei pentru greșelile părinților lor. Întrebările și răspunsurile românului de rând atunci când îi vede pe Gabi și Beto sunt următoarele: De ce să îți dau bani? Pentru că ești un puradel care câștigă mai mulți bani decât câștig eu într-o zi (trist) și nici măcar nu te ajută să ai o viață mai bună. De ce te lasă părinții să cerșești? Pentru că părinții voștri sunt niște oameni răi care nu vor să muncească și se folosesc de voi, copiii, ca să-și cumpăre țigări și alcool (știm noi), iar voi veți ajunge tot fără școală și pe străzi (ca ei). De ce nu reușiți să vă ridicați din sărăcie când eu știu cât de greu este să mă mențin deasupra sărăciei și muncesc non-stop? Pentru că părinții voștri nu vor să muncească și nimic din ce facem noi pentru ei (discriminare pozitivă, știm noi) nu îi ajută cu nimic. E vina lor. Nu e vina noastră. Ei sunt ei, noi suntem noi.

Punct și de la capăt ne vedem fiecare de viață. 

Nu m-ar deranja atât de tare dacă acest tip de gândire s-ar manifesta doar la semafor sau la masa cea de taină, unde românul de rând poate fi cum vrea el să fie. Dar nu accept ca această gândire să reflecte oamenii și deciziile instituțiilor publice care au fost create pentru toți românii și care sunt responsabile pentru o viață mai bună pentru toți românii (săraci și nesăraci). Nu accept o asemenea gândire din partea primăriei, școlii, poliției, protecției copilului cu care Gabi și Beto au avut de-a face în doar câțiva ani de viață (nebună) pe acest pământ. Voi lupta cu toată energia și răbdarea împotriva acestor români care ies din casă și îndrăznesc să ne facă nouă viața neviață! 

Punct și de la capăt, viață! 

*

În căutarea unor opțiuni pentru a ajuta familia lui Gabi și Beto am interacționat cu următoarele autorități publice (formate din români pentru români). Concluziile de mai jos au fost luate în urma experiențelor trăite pe propria-mi piele:

DGASPC – Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Această autoritate se află în subordinea (politică a) consiliului județean și românii care lucrează în această instituție rareori fac mai mult decât le permite legea (adică puțin). Strategia direcției la nivel național este să certe și să pedepsească părinții incapabili să le ofere stabilitate și progres copiilor lor. În loc să preia ei din responsabilitatea acestor părinți depășiți de viață (care oricum nu se vor schimba), ei continuă (sistematic) să certe părinții pentru eșecul lor, iar copiii plătesc nu doar pentru eșecul părinților, ci și pentru eșecul autorităților (sistematic). Cine iese în pierdere din toată această ecuație?  

Primăria – Fiecare primărie de oraș are un departament de asistență socială cu (mulți) români a căror mentalitate este următoarea: Asta e. Cauze pierdute. Să se ducă de unde au venit! Ce bine că am scăpat de ei. Să-i țineți la voi acolo! (replici reale). Dacă ar fi conduse de oameni, primăriile ar avea competența să construiască locuințe sociale și ar putea acoperi (măcar parțial) costurile lunare de chirie și utilități pentru familiile nevoiașe cu copii mici. Condiția pentru ca o familie să primească o locuință socială ar putea fi ca cei mici să meargă la școală, fără a avea absențe (și eventual să urmeze un program de afterschool subvenționat de stat). Chiria ar putea fi prelungită în fiecare an (doar) după terminarea anului școlar, iar familia ar putea fi monitorizată de primărie (sau de o asociație cu care colaborează primăria) pentru îndeplinarea condițiilor agreate. Dacă cei mici rămân repetenți (din cauza părinților/absențelor) atunci părinții riscă să rămână fără casă (pe timpul verii) și vor fi nevoiți să își caute o nouă locuință cu chirie (părinții vor alege în majoritatea cazurilor să-și trimită copiii la școală pentru a nu rămâne fără casă/confort). Este atât de simplu. Și atât de complicat. Din păcate, primăriile nu fac (aproape) nimic din aceste lucruri! Din cauza motivelor (replicilor reale) menționate mai sus. 

Școala – Directoarea școlii se simte patroana școlii și face regulile după bunul plac. Nu îi convine să vadă copii nespălați: Afară cu ei! Nu îi convine să cheltuie bani pe activități cu copiii: Afară cu profesorii impertinenți! Nu îi convine să vadă copii cu blugi găuriți: Afară cu ei! (replici reale). Astfel de directoare inumane și incapabile ar trebui exmatriculate din sistemul de învățământ. Rata de succes a programului A Doua Șansă este la pământ (din auzite și simțite – nu avem statistici la nivel național care să susțină afirmația mea). Programul A Doua Șansă are nevoie de o reformă majoră și integrată cu alte programe din sistem: programe anti-sărăcie (stabilitatea locuinței familiei și racordarea la utilitățile de bază astfel încât copiii să fie spălați și odihniți în căldură, nu în frig) și programe subvenționate de afterschool (mâncare zilnică, teme pentru școală în alt mediu decât cel de acasă, activități non-formale și consiliere psihologică, acestea contribuind la încrederea și mentalitatea copiilor  diferită de cea a părinților). Școala este singurul loc care poate determina un altfel de viitor pentru orice om (sărac și nesărac). Cea mai bună legislație împotriva lipsurilor (de orice fel) este educația!

Poliția – Deviza poliției române este să pedepsească, nu să prevină. Adică să aștepte să bage la închisoare cât mai mulți săraci. Nu îi interesează cauzele pentru care oamenii (săraci sau nesăraci) încalcă legea. L-am înscris pe fratele mai mare al copiilor la programul A Doua Șansă și aveam nevoie de ajutorul poliției pentru a monitoriza prezența fratelui la școală și pentru a evita alte ilegalități din partea lui. I-am promis acestui copil de 14 ani că, dacă merge la școală îi voi deconta biletele de microbuz și, dacă nu are absențe, îi voi dubla suma. A mers câteva luni, dar a renunțat din cauza anturajului. Am sunat în nenumărate cazuri la poliție și nu a răspuns nimeni. Am fost să vorbesc direct cu ei (de sus în jos) să le explic situația. Nu au făcut nimic! Asta e. Cauze pierdute. Să se ducă de unde au venit! Adică din sărăcie, în pușcărie. Din păcate, în România nu există un sistem de monitorizare a copiilor săraci pentru a asigura implementarea obligației legale (scrisă în constituție) ca acești copii să meargă zilnic la școală. Copiii vor face tot timpul ceea ce își doresc dacă nu sunt constrânși. Părinții nu au cum să-i controleze (nici măcar părinții nesăracilor nu pot controla deciziile copiilor lor). Soluția ar fi ca Poliția să colaboreze cu DGASPC și Primăria pentru ca familiile sărace să participe la programul anti-sărăcie și să reducă, pe cât de mult posibil, riscul ca familia să renunțe la acest program. Cu alte cuvinte, Poliția ar trebui să dedice polițiști care să monitorizeze absențele copiilor înscriși în programul A Doua Șansă (de exemplu, într-un sistem online accesibil tuturor autorităților participante la program), iar atunci când un copil lipsește de la școală să intervină punctual și să atenționeze copilul și părinții că vor rămâne fără casă (și alte beneficii) dacă nu merge la școală! Dacă nimeni nu intervine exact în momentul în care copilul chiulește, șansa ca acel copil să continue școala scade dramatic. La fiecare zi de mers la școală (în primii ani de școală), se înmulțesc anii de școală pe care acești copii îi vor urma (cu ajutorul familiei, școlii, poliției și primăriei). E atât de simplu. Și atât de complicat. Prevenția (stabilitatea și continuitatea) ar trebui să intre în responsabilitățile Poliției (alături de celalalte instituții), nu doar protecția și pedepsirea. Altfel, nu ar trebui să ne mai mire de ce sunt pușcăriile pline. 

ONG-urile – Rolul asociațiilor și organizațiilor non-profit este să contribuie la schimbarea societății. Organizațiile non-profit depind complet de finanțarea externă (europeană, națională sau privată). Rareori aceste finanțări sunt previzibile, iar obiectivele organizațiilor devin volatile (adaptabile), în funcție de finanțări. ONG-urile au un rol vital pentru eradicarea sărăciei din România. Ele au o motivație intrinsecă de a ajuta oamenii la nevoie și pot asigura implementarea programului anti-sărăcie. Totodată, ONG-urile pot contribui la recalibrarea strategiei publice și a programului anti-sărăcie (calibrat la nevoile guvernului, primăriilor, DGASPC, poliției etc.). ONG-urile pot fi actorii schimbării la nivel local și național. Nu este indicat ca instituțiile publice să se ocupe de implementarea programului anti-sărăcie din cauza lipsei eficienței și a expertizei. 

Întrebarea unui copil de țară față de mama lui de țară: Dacă am fi nevoiți să identificăm definiția (cât mai) exactă a ceea ce ar trebui să fie o mamă pentru a dezvolta o strategie împotriva sărăciei din România, care ar fi acea definiție? A stabilit cineva vreodată ce înseamnă să fii o mamă bună? Am cunoscut mame care nu-și respectă copiii (din motive pe care nu are rost să le discutăm). Pe tați îi excludem din ecuație (statistic vorbind). Presupunând că nu putem schimba aceste mame (respectul rareori poate fi impus), atunci ce putem face cu copiii acestor mame? Îi dăm altor mame? Mulți spun că ar fi prea traumatizant pentru copii. Sau completăm mama lor cu mama noastră de țară? Cu alte cuvinte, ce ar trebui să facă mama noastră de țară pentru copiii acestor mame fără țară, pentru ca potențialul acestor copii să devină parte activă din țară? 

Concluzia unui copil de țară față de mama lui de țară: România, scurt și la obiect, dai vina pe mama lor de săraci că ai ajuns săracă, dar tu te comporți mai jalnic decât orice mamă jalnică pe care am cunoscut-o vreodată. 

Mama ta de țară. 

*

Din păcate, nu am reușit să modelez realitatea acestor copii așa cum mi-am imaginat și dorit, dar am încercat! Cel mai dificil lucru în toți acești ani a fost să lupt cu mentalitățile oamenilor (săraci și nesăraci). Din păcate, nu am reușit să le ofer stabilitatea și continuitatea de care acești copii (încă) au nevoie. Părinții (lor) și sistemul (nostru) m-au învins.

După terminarea anului școlar, cu multe absențe lipsă și progrese în plus pentru Gabi și Beto la școală, casa bunicilor de la țară a fost pusă la vânzare. Acest lucru îl agreasem de la început cu mama mea și fratele ei, iar mama copiilor a fost informată. Mi-am setat ca obiectiv să fac rost de bani până la finalul verii să cumpăr eu casa, dar nu am reușit. Realizez acum că ar fi fost o decizie proastă, pe care mă bucur că nu am dus-o la îndeplinire, și îi mulțumesc celui de sus pentru asta. La finalul verii familia s-a mutat cu chirie (nu au mai fost primiți în locuința lor inițială) și am agreat că le voi plăti eu chiria pentru încă un an cu condiția ca cei mici să meargă la școală. Le-am dus mobilă în noua locuință și strictul necesar și i-am înscris la o nouă școală. La câteva luni de când s-au mutat în noua locuință, Gabi a fost prinsă de poliție în timp ce cerșea și a fost luată în custodie de către DGASPC. Am fost surprins să aflu că este posibil să fie pusă în plasament familial, așa că am mers să o vizităm împreună cu mama copiilor și să aflăm ce e de făcut. Doamnele de la DGASPC au venit să verifice locuința și ne-au zis că durează o săptămână pentru ca direcțiunea să ia o decizie. Fie îi dă drumul și se întoarce în familie (și la școală). Fie o țin în continuare la ei și trimit cazul mai departe la tribunal pentru ca judecătorul să decidă dacă se întoarce în familie sau rămâne în custodia statului (plasament familial). Eram aproape sigur că prezența mea și declarația pe care am făcut-o (că nu sunt singuri) va convinge direcțiunea să o lase pe Gabi să se întoarcă în familie. Nu a trecut mult timp până să aflu că direcțiunea a decis trimiterea copilului în plasament familial până la decizia judecătorului, care nu avea să vină decât după câteva luni. Prima înfățișare la tribunal urma să aibă loc doar după câteva luni. Mama copiilor nu a aflat motivul pentru care direcțiunea a luat această decizie și în tot acest timp nu a văzut-o pe Gabriela, care se află în continuare în plasament familial. Mă întreb ce simte Gabriela și de ce nu a fugit până acum din noua casă. Ar fi putut foarte ușor să fugă din plasamentul familial (s-ar fi descurcat cu siguranță). Oare realizează ce i se întâmplă? Oare se gândește și ea la viitorul ei? Copiii simt atunci când se investește în ei și atunci când li se oferă timp. Oare Gabriela simte că (cineva) ar trebui să investească în viitorul ei și să-i acorde timp și în sfârșit, o face?

Dispariția lui Gabi din viața lor le-a dat viața peste cap. Beto nu mai merge zilnic la școală, deși aceasta se află la două minute distanță de casa lor. Fratele mai mare de 14 ani primește în continuare citații de la tribunal pentru toate ilegalitățile pe care le-a făcut. Mama copiilor nu face nimic pentru a ieși din situația în care se află. Tatăl copiilor își vede în continuare de viață (în închisoare). Iar eu sunt pierdut în toată această poveste cu multe întrebări și răspunsuri lipsă. 

Ce ar trebui să fac în continuare? Cine ar putea să le ofere acestor copii un altfel de viitor? Familia lor sau statul nostru? Mă gândesc la șansele ca statul să aibă grijă de ei mai bine decât mama lor. Mă gândesc la parcursul lor în momentul în care statul îi va dezamăgi (din nou) și îi va lăsa să se descurce singuri (din nou). Dacă Gabi se întoarce în familie (peste o lună sau peste un an), șansele să aibă stabilitate și continuitate (spre progres) sunt minime. Mă întreb dacă (#șiei) vor urma calea părinților lor și mă doare sufletul să îmi imaginez un viitor în care Gabi ajunge să fie (încă) o mamă minoră (ca mama ei) și Beto ajunge să fie (încă) un delicvent minor (ca fratele lui). Dacă mă voi întâlni cu ei întâmplător, peste 10 ani și îi voi vedea în această situație, cum mă voi simți? Trist și neputincios? Îmi doresc să cred că voi gândi rațional și voi spune că nu există decât un singur vinovat pe acest pământ pentru situația lor și acela nu voi fi eu, ci statul român! Eu mă pot uita în oglindă împăcat cu gândul că am făcut tot ce am putut. Am încercat. Mai mult nu am putut! Dar m-aș minți frumos. Statul român sunt tot eu, nu? Statul român face ce zic eu (și noi), nu? Poate în acest moment mi-am pierdut speranța și nu mai văd potențialul statului român și al acestor copii. Poate în acest moment mi-am pierdut convingerea că acel viitor va fi de fapt unul (mai) frumos în care Gabi termină școala și primește mai multe voturi decât Kovesi la prezidențiale, iar Beto continuă tenisul și câștigă un Wimbledon în plus față de Tecău! Dar cu acest poate nu se mai poate. Poate totuși, se poate? Poate totuși, se poate! Cum facem să se poată? Statul român trebuie schimbat. Asta ≠ e! 

*

Sărăcie există în fiecare țară. Sărăcia din România nu este în niciun fel specială. Unele țări au mai mare grijă ca discrepanțele dintre săraci și bogați să fie mai mici (nordicii). Alte țări aleg să ignore problema sărăciei și să dea vina pe natura umană pentru existența ei (România). 

Guvernul este singurul responsabil pentru reducerea sărăciei cât mai mult posibil și cu cât mai puține resurse. Sărăcia nu va dispărea niciodată pe acest pământ, iar lupta împotriva sărăciei nu va putea aduce beneficii pe termen scurt. De aceea, politicienii aleg să o ignore. Pentru că sărăcia este cea mai riscantă investiție făcută de politicieni. România nu este o țară săracă, per se. Avem bani și resurse, dar nu știm să le folosim pentru binele comun al omului (sărac și nesărac). Cauzele acestei situații le cunoaștem cu toții. Dar cauzele sărăciei nu sunt sigur că le cunoaștem cu toții. Cauzele sărăciei nu sunt atât de cunoscute precum cauzele corupției (natura umană de calitate proastă). Cauza sărăciei este mentalitatea (educația). Încerc să descriu cât mai succint problematica sărăciei și rolul politicienilor în această problematică: 

Cauzele sărăciei: infrastructura (ex. locuințe decente și acces la utilități și servicii publice), educația, discriminarea, șomajul.

Consecințele sărăciei: foamea, bolile, violența, criminalitatea, consumul de droguri și alcool, prostituția, traficul de persoane, tensiunea și diviziunea socială între săraci și nesăraci. 

Sărăcia provine din mentalitatea omului. Sărăcia este o frică. Omul poate oricând pretinde (și deseori o face) că își dorește o viață mai bună (speranța moare ultima), dar mentalitatea nu îi va permite să-și planifice viitorul și să ia decizii care să contribuie la acel viitor mai bun, într-un mod gradual și sustenabil (din cauza fricii – mâncăm și cheltuim tot ce avem azi pentru că nu știm dacă mai apucăm ziua de mâine). Efectele sărăciei pot fi eradicate doar în cazul în care cauzele ei sunt anticipate. Un om care s-a născut sărac își va construi viața cu aceeași mentalitate asociată sărăciei în lipsa unei educații și a unui altfel de mediu decât cel al părinților și al mediului în care se află. Mentalitatea omului (sărac și nesărac) poate fi schimbată doar prin educație. Pentru ca un copil să aibă acces la educație, familia acelui copil trebuie mai întâi să aibă acces la infrastructură: o locuință stabilă, fără frica iminentă că vor rămâne pe drumuri, utilități de bază, fără frica de a fi întrerupte, mâncare zilnică, haine decente, transport public accesibil și alte lucruri materiale care îi oferă copilului stabilitate și continuitate. Consider că infrastructura este principalul garant al educației. Această infrastructură, în cazul familiilor sărace (depășite de viață), stă în responsabilitatea guvernului (nu a părinților), iar acest plafon de salvare ar trebui oferit din bani publici (atât copiilor, cât și întregii familii) la maximum posibil, cât mai devreme posibil, pentru ca acești copii să aibă șansa de a deveni mai puțin săraci decât părinții lor și să își atingă potențialul (mult) mai mult decât părinții lor. Beneficiul nu este doar al familiei, ci al întregii societăți. Al ogradei în care trăim cu toții. Alternativa înseamnă stagnare și sărăcie în continuare. 

Cum poți convinge guvernul și partidele politice să investească bani publici în programe anti-sărăcie? Unele partide nu vor accepta cheltuirea banilor publici pe programe publice care nu aduc efecte (în timpul mandatului lor). Alte partide vor susține că sărăcia este o oportunitate pentru dezvoltarea economiei și că suntem cu toții obligați moral să investim în viitorul țării și în toți cetățenii ei. Toate aceste argumente sunt valabile (și le putem combate și răzbate pe toate părțile), dar vorba multă e sărăcia omului. Soluția stă în fapte, nu în vorbe. Avem nevoie de un pact politic între partide, care să reducă sărăcia în următorii 10 ani. Avem nevoie de un buget de investiții pe 10 ani care să contracareze efectele sărăciei și de la care guvernele (volatile) să nu se abată.  La fel cum apărarea primește un procent din produsul intern brut care recent a fost crescut de la 1% la 2%, așa ar trebui și educația să primească un procent în plus din PIB, pentru combaterea sărăciei și creșterea educației populației până în momentul în care obiectivele strategice naționale sunt atinse (ex. reducerea sărăciei la jumătate și reducerea abandonului școlar la jumătate). 

Două întrebări sunt esențiale pentru a putea înainta cu un program anti-sărăcie care să fie sustenabil și eficient: 

Câți bani alocăm programului anti-sărăcie în următorii 10 ani? În business se discută despre return of investment. Înainte să știm câți bani băgăm în ceva, trebuie să știm câți bani scoatem din acel ceva și în cât timp. La această întrebare ar trebui să participe toți factorii politici. Nu va exista un răspuns satisfăcător pentru toți. De fapt, nu va exista niciun răspuns satisfăcător pentru nimeni. Dar, cel mai important este să se găsească un răspuns. Un compromis! Un minim necesar pentru un maxim de beneficii. Dacă suntem conduși de politicieni adevărați, aceștia ar (re)cunoaște deja faptul că politica reprezintă arta compromisului. Arta naturii umane. Să demonstreze!

Cine se ocupă de implementarea programului anti-sărăcie în următorii 10 ani? Cu siguranță nu guvernul și nici autoritățile locale. Externalizarea serviciilor statului către ONG-uri este cea mai rațională și eficientă soluție posibilă (din punct de vedere al costurilor și al calității). Există sute de ONG-uri care au demonstrat deja calitatea serviciilor lor și competența cu care sunt conduse de ani buni. Aceste ONG-uri au fost clădite de oameni care își doresc schimbare în societate. Astfel de ONG-uri ar trebui cooptate în dezvoltarea și implementarea programului anti-sărăcie. Guvernul trebuie să-și mențină promisiunea că va oferi finanțarea necesară pentru următorii 10 ani. ONG-urile vor avea siguranța că pot planifica pe termen lung și își vor dedica oameni și resurse pentru programul anti-sărăcie dezvoltat de guvern (împreună cu ele) și agreat de partide. Guvernul și autoritățile locale se ocupă de monitorizare și recalibrare. ONG-urile se ocupă de implementare și schimbare. 

E atât de simplu. Și atât de complicat. 

Mama ei de sărăcie.