Bula mea descrește exponențial:
În timpul navetei mele cu trenul, am întâlnit doi copii care se plimbau prin tren cu o hârtie în mână, lăsând-o pe masa oamenilor fără să spună nimic. Cereau bani. Nu le-am dat nimic. A doua zi, aceiași copii, aceeași situație. I-am întrebat unde coboară. În aceeași stație ca mine. Erau curați și aveau fețele senine, chiar vesele. În ecuația asta nu prea ieșea ceva. Am coborât și i-am întrebat dacă nu vor să-i ducem cu mașina acasă. Tata mă aștepta la gară. Au ezitat, dar într-un final au acceptat. Era noapte și frig. Locuiau departe de gară. I-am dus acasă și le-am lăsat numărul meu de telefon în cazul în care ar fi avut nevoie de ajutor pe viitor (nu au avut), apoi m-am întors cu tata în bula noastră de confort, acolo unde mama ne aștepta cu masa pregătită.
A venit Crăciunul. Nu am avut timp și nici inspirație să cumpăr cadouri pentru cei dragi. Nu-mi place să fac cadouri doar de dragul de a face cadouri. Ori produc ceva memorabil, ori nu mai produc nimic. I-am spus mamei că aș vrea să-i vizitez pe copiii pe care i-am întâlnit în tren și să le cumpăr niște haine. Mi-a răspuns că vine și ea. Odată ajunși la poartă am intrat într-o curte unde se jucau mai mulți copii, printre care și Beto și Gabi, care m-au recunoscut și au fugit spre mine. S-au bucurat. Am vorbit cu mama lor și am întrebat-o dacă-i lasă pe copii să-i luăm câteva ore să le cumpărăm niște haine. Am mers la Decathlon și le-am cumpărat haine de iarnă, ne-am oprit acasă la noi să mâncăm pizza și apoi i-am dus acasă.
Bula mea de optimism descrește exponențial de fiecare dată când mă gândesc la ziua când acești copii vor renunța la școală pentru multele motive la care sunt îndreptățiți: cerșitul pe tren le ocupă timpul, spațiul de acasă nu le permite să-și facă temele și să învețe în liniște, banii nu le permit să-și cumpere ce au nevoie. Pe lângă asta, nu au oameni în jur care să îi încurajeze să meargă la școală! Am căutat idei. Din vinovăție că nu prea aveam soluții, mi-am întrebat prietenii pe Facebook dacă vor să le trimită câte o vedere din țările unde locuiesc și să-i încurajeze pe copii să continue să meargă la școală! Poate că într-o zi vor vedea lumea cu ochii lor sau măcar cu alți ochi. Au primit zeci de vederi din toată lumea. Mulțumesc, prieteni! Cred că acești copii, la această vârstă, nu mai târziu, au nevoie să fie protejați de un sistem care să preia din responsabilitatea părinților. Vreau să fac mai mult! Dar câți alți copii sunt ca ei în țara asta și ce face statul pentru ei?
