Decembrie 2013. Câteva sute de protestatari în Piața Universității. Am fi putut fi mai mulți. Oare am încărunțit cu toții? În urma modificării Codului Penal și a promovării legii amnistiei de către politicienii useliști din Parlamentul României am decis să-mi dedic un gram din timpul meu pe acest pământ și o reprezentare creativă a ceea ce simt pentru a protesta împotriva politicienilor cu zero moralitate. Mulți, puțini, nu mă pot pronunța. Dar am simțit nevoia să-mi exprim public neîncrederea care-mi acaparase simțurile. Atunci când simt ceva, orice, consider că este dreptul meu, chiar o datorie, să-i aduc la cunoștință vinovatului energiile care au poposit asupra mea și de care este responsabil, la bine și la rău.

Primul meu protest în România a fost pentru Roșia Montană! Am vizitat Roșia Montană chiar înaintea protestului, curios fiind de situația de acolo. Am rămas la fel de curios și după vizită. Mesajul meu de atunci postat pe Facebook: Mi-e teamă ca perfecțiunea Transilvaniei să nu fie pătată. Am încredere minimă în compania canadiană Roșia Montană Gold Corporation și mai ales în autoritățile române și modul în care au gestionat și dezbătut acest proiect și de capacitatea lor de a se ține de cuvânt. De aceea particip la protestele împotriva proiectului minier de la Roșia Montană!

În ambele cazuri, am protestat pentru a pune un gram de presiune pe politicienii cu zero moralitate care ne conduc și în care am minimă încredere. Încredere care suferă continuu din cauza lipsei de transparență și în general, din cauza sistemului mult prea birocratic din România, ineficient, neadaptat la tehnologiile acestui secol, construit în timp, voit sau nevoit, dar ținut într-o incompetență și ineficiență cu siguranță, voit. Altfel, schimbarea ar fi ceva ce nu depinde de oameni, iar în acest caz este clar că depinde. Am protestat și din cauza sentimentului pe care îl am față de acești politicieni care nu-și doresc progres, nu au nicio motivație să muncească și să-și sacrifice neuronii pentru banii pe care îi primesc. Câți oameni realizează că de fapt noi îi plătim pe ei și nu invers?

*

Decembrie 2013. Aștept vreo 40 de minute la ghișeul unei instituții publice unde lucra o singură funcționară. În spatele ei, dădeau semn că mai sunt în viață și alți funcționari fără să o ajute să preia clienții. Femeia trebuia să se ocupe singură de vreo 10 inși, răbdatori de altfel, ca tot românul. Am simțit din nou nevoia să-mi fac simțită frustrarea față de acel vinovat, altfel, cum ar ști că frustrarea există, daca nu mi-o evidențiez. Am ajuns în biroul directorului. I-am văzut numele pe ușă. Era o ea. Și mai bine, mi-am zis. Secretarele m-au întrebat dacă am cumva o întâlnire cu doamna X-ulescu. Am răspuns afirmativ. Am intrat în birou. I-am zâmbit politicos doamnei (care nu avea mai mult de 30 de ani) și mi-am manifestat dezamăgirea. Am invocat responsabilitatea pe care o are asupra procesului de încărunțire de care eram afectat. Nu vreau să încărunțesc prematur, i-am spus. A zâmbit și și-a cerut scuze, lucru care m-a dezamorsat. Nu știu ce efect a avut, dar cred cu tărie că orice energie consumată nu se pierde în neant, ci așteaptă undeva până în momentul în care produce un efect, fie el tangibil sau intangibil. Poate cei care așteptau după mine au fost preluați de încă o funcționară. Poate că nu, dar măcar am încercat. Mâine dacă mai încearcă cineva, stresul directoarei va crește și ar încărunți și ea la rândul ei sau se prinde de schemă și alege calea folosirii neuronilor.

Sunt absolut sigur că protestul poate schimba status-quo-ul și poate produce o reorganizare a spectrului politic și o schimbare a societății în care trăim. Totodată, cred că moralitatea nu ar trebui să fie o valoare pentru care ar trebui protestez. Moralitatea politicienilor, reprezentanți ai oamenilor care i-au votat, care le plătesc salariile și față de care sunt responsabili, mă aștept să fie regulă, nu excepție. Chiar am încredere că aceștia vor fi inlăturați din pozițiile ocupate, dacă nu azi atunci mâine, cu perseverența tuturor celor care își pot dedica un gram de timp pentru a-i responsabiliza prin vot și proteste, incepând de azi! Depinde de noi toți, dacă un tânăr va încărunți la 25 de ani sau la 55 de ani, iar atunci când aștepți la coadă mai mult de 10 minute gândește-te la tânărul care a incărunțit prematur și mergi să-i povestești despre el șefului instituției.

Vom încărunți cu toții, într-un final, dar o putem face, împreună, mult mai târziu!